Strada pe care locuiesc e lungă şi plictisitoare, numai blocuri cu ferestre, majoritatea închise! Lumea se izolează ca să nu intre în casă mirosul de benzină şi poluarea.
Dar pe undeva tot intră.
E un cartier de oameni amărâţi, muncitori cu salariu mic, pensionari care de abia ies din casă, copii cu hăinuţe ori prea strâmte ori prea mari, asta dacă au norocul să aibă un frate mai mare.
La capătul străzii e un magazin alimentar, are preţuri mici mereu, nici nu e nevoie să facă şi oferte.
Dimineaţa pleacă la muncă muncitorii, încep tura de lucru devreme, unii au maşină, majoritatea prind autobuzul de 6 şi ceva.
Pe urmă ies copiii spre şcoală, cu ghiozdane enorme în spate, unii ţinuţi strâns de mână de mamele care încă mai au ceva de explicat despre cum să se poarte ei de frumos.
Târziu, pe la 10, ies pensionarii, se duc la magazin să-şi ia pâine şi cartofi sau vreun litru de lapte pentru pisică, eventual îşi iau o feliuţă de parizer şi atât. Ştiu să-şi taie feliuţa aia, să adauge câţiva cartofi, o ceapă şi bulion şi să facă o tocăniţă care le ajunge două zile.
Viaţă gri.
La jumătatea străzii ăsteia lungi este însă un chioşc de ziare. Vânzătorul e mereu bine dispus, vorbeşte cu toată lumea, chiar dacă oamenii nu cumpără mare lucru de la el. Cine ar vrea să citească un ziar sau o revistă n-are bani.
Şi cine are bani trece cu maşina vâjâind prin faţa chioşcului de ziare, n-are timp şi nici chef de citit reviste.
Eu îi spun de ceva vreme că e psihologul străzii, el râde, bucuros de titlu, ştie că am dreptate.
Dimineaţa se grăbesc toţi să ajungă pe unde au de ajuns. Dar după masa, când se-ntorc oamenii obosiţi de la muncă, se opresc deseori în dreptul lui, să mai schimbe o vorbă în tihnă.
Aşa că el află că fetiţa unei doamne nu mănâncă verdeţuri, că bărbatul unei alte doamne e un beţiv, că unul s-a îndrăgostit şi că altuia i-a murit mama. Ştie când se operează careva, la ce doctor şi cum îi merge.
Ştie când e ziua de pensii după faptul că unii bătrâni se mai arată prin faţa chioşcului şi cumpără un ziar stufos, să le ajungă toată luna.
- Aşa, când n-am ce face şi nu vine nimeni la mine, mai deschid şi eu paginile şi mai citesc ceva, ce să fac!
Vânzătorul de ziare aprobă, zâmbeşte, înţelege, e unul dintre acei oameni, unul dintre noi. Mă opresc de câteva ori pe lună să cumpăr ceva de la el, o revistă de bucătărie, orice.
Dacă ar închide, strada ar rămâne lungă, plictisitoare şi atât.
Fără nici un zâmbet.
Articol scris de Liliana Angheluță