Nu-i bine ce se-ntâmplă în lume.
Se-nalță ziduri, se închid porturi, se zăvoresc ușile, oamenii se uită pe vizor înainte să deschidă, alteori atacă doar ca să fie siguri că nu vor fi ei atacați.
Crește mânia, furia, ne revărsăm nervii asupra celui mai plăpând dintre noi, asupra flămândului, bolnavului, celui cu piele de altă culoare, doar pentru că noi suntem de-o parte a zidului și el nu.
Oricine nu e ca noi e străin.
Și cine e ca noi se află înăuntru, nu contează în care înăuntru, între pereții casei, ai școlii, ai țării, ai bisericii în care ne rugăm noi și doar noi. Ni se pare că deținem esența adevărului în toate și că poziția asta de superioritate ne dă drepturi asupra celorlalți. Dreptul de a jigni, de a umili, de a supune criticii, de a răni și de a ucide.
Era o vreme când oamenii stăteau cu ușa deschisă.
Am trăit-o și eu.
Nu aveam teamă, vecinii se ciocăneau la ușă și, fără a aștepta prea mult, intrau, ba să ofere niște gogoși calde, ba să ceară niște cârlige de rufe, ba să-și pună ventuze sau să se sfătuiască. Cine făcea clătite nu-l răbda inima să nu pună câteva pe-o farfurie și să plece cu ele spre vecini, cine prăjea piftele chema copiii din fața blocului să le dea, să nu le fie cumva poftă.
Grupul de oameni se ajuta, dacă se strica un robinet se găsea cineva care să repare fără bani, dacă aveai febră o pastilă se găsea la orice oră. Oamenii de la țară încă mai sunt așa, coc pâine la același cuptor, se împrumută cu semințe, cu vopsele, prășesc unul la altul ca s-o scoată la capăt mai repede. Oamenii amărâți încă mai sunt așa, știu ce e foamea, necazul și boala și le pasă de semenii în nevoie.
Alții se tem însă, pot aluneca ușor spre partea necăjiților, se țin cu mâinile de orice îi poate ajuta să rămână măcar acolo unde sunt. Așa că-nchid bine ușile, să nu le intre necazul în casă. Numai că el intră când nu te aștepți.
Și atunci nu va fi nimeni să sară în ajutor, chiar și pentru faptul că stai cu ușa bine închisă și mănânci singuri din clătitele lipsite de bucurie.
Articol scris de Liliana Angheluță