Aveam vreo patru ani, aruncam mingea în sus şi mi se părea c-o înghite soarele.
Aş fi vrut s-o facă, să mă pot lăuda că-s grozavă şi că pot arunca departe.
Alteori mă temeam că mingea să nu ajungă între ramurile unui tei uriaş, aflat în curtea din spate a vecinilor.
Teiul ăsta îmi locuia jumătate de cer, era un pom enorm, cu zeci de cuiburi de păsări.
Se auzea foşnetul aripilor şi ciripitul era asurzitor uneori, părea un adevărat aeroport, într-una veneau sau plecau păsări în zbor.
Pe vremea aia nu ştiam ce-i aia aeroport.
Dar ştiam că pomul făcea parte din lumea mea.
Primăvara, când înflorea, tot cartierul se bucura de parfumul lui.
Şi, de câte ori ridicam ochii din nămolul cu care mă jucam prefăcându-mă că pregătesc chiftele, îmi odihneam sufletul pe ramurile teiului.
Într-o dimineaţă nu mai era.
Ieşisem afară încă în pijama, cu ochii umezi de somn şi nu-mi dădeam seama ce anume era divers.
Ceva se schimbase, cerul meu era gol.
Oameni răi tăiaseră copacul în zori, făcea umbră prea mare grădinii, dar asta am aflat-o mai târziu.
Atunci am perceput dispariţia pomului ca pe un deces în familie, o durere mare, o mirare, cum adică să nu mai fie ceva care a fost.
Fiecare copil are în suflet un copac tăiat.
Fiecare om care pleacă din ţară îşi duce în sine copacul tăiat din copilărie.
Rădăcinile au rămas acolo, în urmă, într-un pământ pe care el nu-l mai locuieşte.
Şi se face mereu mai mult spaţiu, mai mult cer gol şi păsările nu mai au unde să-şi facă cuiburi.
Fiecare om care pleacă din ţară lasă în urmă un loc pe care l-a locuit, un pământ care l-a iubit, un aer pe care l-a respirat.
Pe moment, unii se pot chiar bucura, e mai puţină umbră, mai bine, mai linişte.
“Da, e chiar mai bine aşa.
Fără ea, fără el, fără ei, fără noi.”
Numai că e prea gol şi prea puţini copii care pot privi cerul fără ramuri.
Articol scris de Liliana Angheluță