Mi-amintesc cât de greu era la-nceput.
Acel început al emigraţiei noastre.
Mulţi dintre noi au plecat din ţară cu ani în urmă, eram mai singuri ca luna, fiecare cu ale lui şi, de fapt, cu amarul propriu.
La Perugia am cunoscut un om care, după două săptămâni de umblat din poartă-n poartă, găsise de lucru la un producător de vinuri. Om însurat, cu trei băieţi acasă, copii pe care trebuia să-i hrănească şi să-i îmbrace. Făcea economie, vreo 6 luni a dormit într-o pădurice, mânca brânză, roşii, se spăla la locul de muncă şi suferea aşa, fără să spună nimic celor de acasă. La sfârşit de săptămână intra într-o cabină telefonică, introducea 1 eur şi vorbea cu cei dragi:
Spuneţi repede ce faceţi, avem doar 10 minute de vorbit!
Chin şi durere, dar şi-a crescut copiii!
La început eram singuri, câte-un telefon acasă şi atât, habar nu aveam ce se-ntâmplă-n lumea noastră, habar nu aveam noi pe ce lume ne aflăm.
Ce tot vreau să spun?
Că-i mare minune Facebook-ul ăsta!
Câte grupuri ale diasporei sunt acum, câte informaţii, cât ajutor!
Români în Londra, Comunitatea Românilor din Norvegia, Români în Germania, în Grecia, în Spania, în Paris, în Madrid, în Belgia, în Frankfurt, Români în lume, Diaspora noastră şi tot aşa!
Sute de grupuri, oameni care vorbesc între ei, care-şi sărbătoresc ziua de naştere acolo, cu prieteni virtuali, reuşind să se simtă mai puţin singuri, oameni care, locuind în acelaşi oraş, reuşesc apoi să se împrietenească, să se ajute!
Se cer informaţii referitor la documente, la locuri de muncă, la legi ale statului, la drepturile fiecăruia, se dau sfaturi şi se-ntind mâini de ajutor.
Circulă veştile din ţară, toţi ştiu ce face Ponta, cine a mai fost arestat, câte păduri au fost defrişate! Toţi au ştiut de Roşia Montană, s-a mobilizat lumea, a ieşit la vot, emigranţii au devenit mai uniţi, s-au chemat unii pe alţii.
Sute de grupuri şi milioane de prieteni, răspândiţi în lume.
Nu, nu mai suntem singuri!
Şi-i mai avem şi pe cei de acasă, pe cei din România, pe care-i simţim aproape din ce în ce mai mult.
Mult timp se despărţeau apele: românii din afară păreau entităţi invizibile ochiului normal, erau văzuţi ca o masă gelatinoasă, nu i se ştia chipul şi forma. Un zid de ceaţă căzuse între oamenii dinăuntru şi cei din afara frontierelor.
Acum nu mai contează unde mâncăm o bucată de pâine!
Acum suntem români şi atât!
Articol scris de Liliana Angheluță / sursa foto : www.radio.ubbcluj.ro