L-a crescut de departe, a avut mereu grijă să nu-i lipsească nimic, i-a trimis jucării, creioane colorate şi bluziţe, l-a sunat în fiecare zi, ştie ce note are la şcoală, ştie tot despre prietenii lui, despre doamna învăţătoare, ştie că l-a durut burta aseară şi că peste câteva zile are teză la matematică.
Vorbesc mult la telefon, ea are ofertă cu minute nelimitate şi-şi povestesc vrute şi nevrute.
O dată pe an ea vine-n ţară şi i se pare mereu că găseşte un străin.
Da, ochii-i sunt aceiaşi, forma feţei şi părul… parcă e el, copilul său, numai că a crescut atât de mult că nu-l mai simte alături. Picioarele au înălţat un corp pe care nu şi-l aminteşte, mâna lui e mare şi ea era obişnuită cu mânuţa de la 4 ani. Se tot uită la el pe furiş, se tot minunează şi parcă nu ştie ce să-i spună.
La telefon îi era mai uşor. I se pare dificil să-l şi îmbrăţişeze.
Nu mai sunt obişnuiţi, au pierdut contactul fizic, el e obişnuit cu bunica, se duce uneori şi se trânteşte lângă ea, în pat; pune capul pe pieptul ei şi-o îmbrăţişează ca şi cum i-ar fi mamă.
Ea l-a îngrijit, ea i-a pus farfuria cu mâncare în faţă şi pacheţelul pentru şcoală în ghiozdan, i-a făcut frecţie când era răcit şi i-a pansat genunchiul când a căzut de pe bicicletă. Mama nu era, muncea departe de casă, trimitea culori şi bluziţe, bani de lemne, mere şi ciorapi.
Problemele emigraţiei sunt multe, durerile românilor plecaţi răsar uneori în poveştile noastre. Iar mamele care nu mai pot să-şi îmbrăţişeze copiii există, aşa cum sunt şi copii care nu simt nimic pentru mama lor.
Efectele plecării în masă a românilor sunt multiple şi cu bătaie lungă, spre generaţiile care vor veni. Sunt şi vor fi nepoţi care au bunicii departe şi invers, familia e dezbinată şi sentimentul acela, de protecţie între cei patru pereţi ai casei, a dispărut de multă vreme.
Depresii, probleme psihice de tot felul, înstrăinări şi, mai presus de toate, sentimentul clar că ar fi putut fi altfel.
Că am fi meritat să fie altfel pentru că în România trebuia să fie loc pentru noi toţi şi n-ar fi fost nevoie să plecăm.
Între timp anii curg, copiii cresc şi noi continuăm vieţuirea între două lumi, nemaiştiind să ne-mbrăţişăm!
Articol scris de Liliana Angheluță / Sursa foto: suntparinte.ro