Cam aşa-i viaţa, depinde unde te naşti, în ce familie, în ce ţară, democraţie o fi în Europa, dar nu-i egală pentru toţi.
Mulţi dintre bătrânii Italiei ajung sănătoşi spre 90 de ani, unii ating suta liniştiţi.
De curând, am cunoscut un bătrânel, are 92 de ani, drept ca bradul, locuieşte singur, îşi face toate cele singur, merge în borgurile învecinate cu motocicleta, are prieteni cu care se plimbă toată ziua bună ziua, urmăreşte ştirile şi îl interesează lumea în care încă mai trăieşte bine mersi.
Tot de curând am cunoscut o bătrânică, 93 de ani, vă spun drept că poartă pantofi cu toc, trăieşte singură şi ea, îşi face cumpărăturile singură, nu suferă de singurătate pentru că iese în oraş în fiecare zi şi stă la taclale cu prietenele din bloc, aranjată, rujată, îngrijită ca-n tinereţe.
De ce, care e misterul, cum de ajung oamenii ăştia să atingă vârste înaintate într-un mod atât de uimitor?
Unii spun că dieta mediteraneană, alţii că rozmarinul, că ardeiul iute, c-o fi şi c-o păţi. Adevărate sunt toate, dar cred că cel mai important e că oamenii ăştia îşi permit să se trateze din pripă atunci când apar probleme de sănătate. Nu aşteaptă, nu-şi înfăşoară genunchii în foi de varză şi nu lungesc gâtul să vină pensia ca să poată să-şi ia medicamente.
Merg la stomatolog, îşi fac analize regulat, au grijă de ei pentru că au cu ce, majoritatea au nişte bani deoparte şi sistemul sanitar îi susţine. După 65 de ani, de exemplu, chiar şi analizele mai complicate sunt gratuite, inclusiv radiografii sau TAC-uri. Infirmierele vin acasă dacă şi-au scrântit piciorul sau au vreo rană, îşi permit să facă fizioterapie, să se înscrie la cursuri de dans unde pot exersa tango şi chiar să-şi găsească un alt partener de bătrâneţe. Bătrânii Italiei merg la conferinţe, la mare şi la restaurant, viaţa nu se opreşte la 70 de ani.
Ai noştri, amărâţi şi săraci, goniţi de peste tot de parc-ar fi povară, s-au hotărât să moară spre 70 – 72 de ani, sătui de suferinţe şi boli. Unii nici n-au cu ce ajunge la spital, la control, îşi numără bănuţii pe care-i mai au de pâine şi nici poveste de altceva. Nici nu mai pot lupta cu sistemul, grosolănia unora e prea mare pentru părul lor alb şi pentru puterile lor mici.
Democratică o fi Europa, dar e mai democratică pentru unii decât pentru alţii.
Articol scris de Liliana Angheluță