Nu s-ar da jos din pat dacă nu le iese ceva. Poate să fie gunoiul până la pragul casei lor, dacă nu au nimic de câștigat nu mișcă un pai.
Dar au pretenția s-o facă alții. Pentru ei, cei grozavi, cei deștepți și șmecheri, convinși c-au moștenit vreo inteligență extra, gata să primească plecăciuni și aplauze.
Sunt convinși oamenii ăștia că doar câștigul personal înseamnă ceva, că pot urca pe vreo scară a ierarhiei numai dacă la fiecare treaptă li se oferă ceva. Au capacitatea nesfârșită de a zace în fața televizorului, dar dacă cineva le cere ajutorul vor comenta apăsat că n-au timp de pierdut.
Nu ar face vreodată o vizită unei rude bolnave decât dacă ar ști că-s moștenitori, n-ar ajuta o bătrână să treacă strada decât dacă vor să pară cineva în ochii cui îi privesc.
Dacă un coleg de muncă le cere o favoare, răspunsul va sosi implacabil:
”Și mie ce-mi iese?”
Oameni săraci cu duhul și cu inima. Nu au aflat că dacă-și curăță trotuarul din fața casei tot ei ar trăi mai bine, că dacă ajută un bătrân li se va întoarce înzecit. Că dacă sunt binevoitori vor primi la rândul lor bunăvoința tuturor.
Binele nu se uită. Dar nici răul. Sau, mai bine spus, nu se uită nepăsarea.
Cine e jos, în noroiul problemelor, nu va uita niciodată pe cel care l-a privit cu superioritate de sus și nu i-a dat o mână de ajutor cui nu avea nimic de oferit.
O fi educația de vină, modul în care au fost crescuți de părinți?
Poate.
Poate că în copilărie li s-a oferit totul pe tavă sau li s-a dat bani de câte ori făceau câte o treabă în casă. Pentru că sunt și părinți care plătesc copiilor 10 lei dacă duc gunoiul, 5 lei dacă se duc să ia pâine, fiecare sarcină e răsplătită. Astfel, copilul nu învață că sunt lucruri normale, pe care trebuie să le facă pentru că e parte din acea familie unde fiecare-și dă interesul să rezolve câte ceva din problemele cotidiene.
Nici vorbă, unii copii cresc învățând că sunt prinți și prințese și că munca lor, așa puțină cum e, trebuie să fie răsplătită. Grupul din care fac parte nu contează. Contează doar ei, puși de proprii părinți pe un piedestal pe care nu ar trebui să stea.
Gândiți-vă că până și plantele știu lucrurile astea, dacă semănăm semințe din aceeași plantă într-un vas, noile plante vor căuta să acapareze mai puțin pământ pentru rădăcini, vor fi conice, deoarece simt că se înrudesc și se ajută.
Noi, oamenii, suntem semințe ale aceluiași arbore. Și totuși nu mișcăm un deget dacă nu ne iese ceva.
Articol scris de Liliana Angheluță