La început mi se părea că-s singură cu ale mele, că nimeni nu poate înţelege prin ce trec departe de ţară, luând viaţa de la capăt.
Apoi am cunoscut alte românce, aceleaşi probleme, aceleaşi întrebări despre maşinile cu care se pot trimite pachete în ţară, acelaşi dor şi aceleaşi oferte telefonice cu care să ţină legătura cu cei de acasă.
Câte două, câte trei, femei care se plimbă pe străzile lumii, necăjite că nu pot împărtăşi ceea ce văd şi ţinându-şi bine socotelile pe carneţele. Datorii, bani de lemne, bani pentru cizmele copiilor, pentru caiete şi pentru facturi, bani pentru mâncare şi pentru tratamentele părinţilor.
Susţin de departe absolut toate cheltuielile, se lipsesc de orice bucurie şi merg înainte, an după an, gândindu-se la toţi şi la toate.
Atunci m-am hotărât să scriu şi, vorbind cu Maricica, una dintre românce, am văzut cum i se luminează faţa.
Cum ea chiar în acel moment urma să se suie într-un autobuz, a fugit să-l prindă dar mi-a strigat, cu putere:
-Scrie fă, scrie să afle toţi!
Maricica mea era din Iaşi, lăsase în urmă un soţ care, la ultima bătaie, îi rupsese două coaste, un beţiv nemernic. Şi, cum multe dintre probleme de acolo vin, din alcoolism, din lene, din nepăsare, din violenţă, după “Cireşe amare” am continuat să scriu despre ceea ce mulţi nu vorbesc.
Despre foame, despre bătaie, despre umilinţe, despre relaţia cu părinţi autoritari şi abuzivi, despre emigraţie, despre lucruri care se ascund sub preş.
Acum, după mulţi ani de când comunic în modul ăsta poveştile mele şi ale altora, trag o concluzie şi cred că nu mă-nşel: tare mai suntem chinuiţi. Majoritatea oamenilor se recunosc, majoritatea avem traume şi amintiri urâte de orice fel.
Fugim de ele, le refuzăm, dar ne urmăresc.
Divorţuri urâte, cu scandal, trădări în familie, nesiguranţa zilei de mâine….Pare că a tunat şi ne-a adunat!
Ar trebui tratament psihologic întregii Românii, am ieşit din zona aceea comunistă în care aveai casă şi serviciu, dar nu aveai libertate, în cealaltă zonă, în care nu mai ai nimic, dar ai libertatea de a te comporta urât cu oricine.
Nu ştiu cât va dura şi de ce e aşa, eu doar continui să scriu, poate că cineva poate schimba într-un fel roata propriei vieţi.
Articol scris de Liliana Angheluță