A emigrat acum 20 de ani.
Este o femeie micuţă, blondă şi dedicată muncii ei: este florăreasă în oraşul italian în care trăiesc.
E cunoscută și respectată, iar micul ei magazin e plin de flori şi aranjamente florale: buchete, coşuleţe, fundiţe şi panglici de toate culorile înveselesc zilele cenuşii.
N-are prea mult timp de vorbă, clienţii intră şi ies, mâinile se mişcă cu dibăcie, dar, la un moment dat, mi-a spus:
Sunt mulţi ani de când am plecat din ţară şi merg acasă în fiecare an sau chiar mai des, am mama bătrână acolo, am un frate, dar, crede-mă, chiar şi după toţi anii ăştia, mă trec fiori şi-ncep să plâng de câte ori avionul survolează România. Şi, după aterizare, aş săruta pământul pe care calc! Nu reuşesc să mă abţin!
Am ascultat-o şi am tăcut, aceleaşi lucru simt şi eu, şi alţii…Trăieşti în afara ţării, munceşti, te integrezi într-o lume care nu e a ta, rezişti dorului și ţi se pare că eşti puternic.
Dar ajunge o zgârietură ca să-ncepi să plângi de dor de ţară!
Şi câte zgârieturi am mai avut şi eu, mici sau mari: un trandafir alb mi-aminteşte de casă, un avion pe cer zboară, pentru mine, ori spre ori dinspre România, de parcă altă direcţie n-ar putea avea!
Până şi vântul venea dinspre România, după mine; stăteam aşa, nemişcată în bătaia lui, şi-ncercam să mă conving că da, de acolo vine!
Când am văzut, de exemplu, primul magazin românesc, priveam cutiile cu icre sau pungile cu pufuleţi de parcă ar fi fost prieteni, nu altceva. Anul ăsta, la un magazin oarecare, am găsit gogoşari, am rămas înţepenită acolo, nu mai văzusem de ani buni.
Răni îmi sunt şi colindele, răni cântecele vechi româneşti, până şi Eminescu mi-e rană.
Ce e România pentru noi, cei plecaţi?
Un sac de amintiri, de gusturi, de mirosuri, de bucurii şi amărăciuni!
România suntem chiar noi, cu bătăile noastre de inimă şi cu visul nostru zilnic de a ne întoarce.
Citim în limba altor ţări, trăim cu limba altor neamuri, dar noaptea visăm în limba română.
Şi asta nu ne-o poate lua nimeni, niciodată!
Articol scris de Liliana Angheluță