Contează unde te naşti, cum să nu conteze?!
E vorba despre oportunităţile pe care le ai în ţări sau oraşe diferite, prezenţa unei biblioteci, chiar de cartier, poate schimba viaţa unui copil, îi poate stârni curiozitatea pentru un anumit domeniu şi influenţa decizia sa în vederea unei viitoare profesii.
De curând am fost câteva zile la Londra, dornică să văd toate acele locuri minunate despre care am învăţat cu multă vreme în urmă: Tower Bridge, Buckingham Palace, Trafalgar Square, Piccadily Circus etc.
Le-am văzut pe toate şi m-a fascinat acest oraş plin de viaţă, plin de culori, de magazine enorme, de librării cu cinci etaje, un oraş cu farmecul clădirilor victoriene şi clasicele cabine roşii de telefon, cu acea nonşalanţă gentilă a oamenilor şi cu lebedele sale din Kensington Park.
Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost modul în care trăiesc copiii de acolo, importanţa care li se dă, sunt priviţi ca viitori adulţi, se investeşte în pregătirea şi educaţia lor.
Prima dată am văzut copilaşi de patru sau cinci ani care se zoresc pe trotinete să ajungă la grădiniţă, fiecare are un ghiozdănel în spate şi un părinte alături care încearcă să ţină pasul cu ei. Hotărâţi nevoie mare, pedalează de zor, cu chef, nu aşa, în dorul lelii, nu se aud scâncete şi nu se văd smuceli de mâini, fiecare ştie ce are de făcut.
Pe cei mai mărişori i-am văzut pe străzi şi la muzeele care, surpriză, sunt deschise mereu, de dimineaţă până spre seară, în mod gratuit, pentru toată lumea. Vorbesc de British Museum, National Science Museum, Science Museum, National Gallery şi altele. Practic, în România, dacă un părinte n-are bani de muzee, s-a terminat, amână până nu mai poate şi gata. Acolo îşi petrec duminicile în muzeul de ştiinţe naturale unde văd cum s-a format pământul, cum au apărut primele forme de viaţă, ce se întâmplă în caz de cutremur, cum erau dinozaurii şi de ce au dispărut, cum sunt făcuţi oamenii şi ce anume ne aseamănă indiferent de culoarea pielii.
Muzeele sunt interactive, pretutindeni sunt aparate care-ţi pun întrebări şi dau răspunsuri în cazul în care nu ştii, aparate de la care afli despre puterea gândului şi despre gene, despre fobii şi comportamente umane.
Nu m-am putut stăpâni să nu mă gândesc la copiii României, atât de izolaţi, atât de marginalizaţi chiar de către societatea în care s-au născut.
Părinţii nu au bani de cărţi, de cursuri de vioară sau desen, deseori nu au bani de mere, darămite pentru altceva.
Să ne mai mirăm de ce pleacă lumea?
Şi de ce nu se întoarce?
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto – D’alessio Nicola