Exodul românilor a început masiv în urmă cu vreo 10 ani, mai înainte plecau doar cei mai temerari, mai hotărâţi sau mai disperaţi. Închiderea a peste 2000 de fabrici, căderea în ruină a agriculturii, faptul că multinaţionalele pentru care România era un paradis imediat după revoluţie au început să descopere ţări mult mai “paradisiace”, unde ar fi putut lucra cu preţuri mai mici decât la noi, şmecheria, parvenitismul şi lipsa de speranţă a împins milioane de români în afara graniţelor.
De ce-au plecat? De ce n-au rezistat, aşa, în sărăcie, fără muncă şi fără bani?
“- De aia!” ar spune Moromete.
Păi cum să creşti copii doar cu supă de cartofi, le mai trebuie şi-ncălţăminte şi caiete şi câte şi mai câte. Şi-apoi, după nişte ani buni de uitat cu ochi speriaţi la sticla de ulei, să vezi dacă se termină înainte de salariu, după ce refuzi copilului fructe şi mici jucării, după ce te uiţi cu jind la vitrina librăriilor…ţi se acreşte. Nu mai poţi!
Lupta zilnică devine înfiorătoare, simţi cum laşi bucăţi din tine de câte ori te umileşti, te împrumuţi, te străduieşti să găseşti soluţii nu pentru a-ţi cumpăra ceva de lux, ci pentru traiul zilnic.
Se pleacă pentru o viaţă mai liniştită, pentru a ne creşte copiii, pentru a-i ajuta ca măcar ei să trăiască mai bine, se pleacă pentru un vis sau pentru un pic de altfel.
Nici în afara ţării nu-i roz, dar scapi de chinul ăla zilnic al socotelilor multe şi mărunte. Chin şi muncă, da, dar măcar la sfârşitul zilei nu te mai simţi atât de presat de lipsuri.
Şi dacă tot am plecat de rău, de ce ne-ntoarcem?
De ce fiecare dintre noi visează la asta şi plănuieşte marea întoarcere, amânând, ce-i drept, pe mai târziu?
În timp ce trebăluiam, într-o zi mi-am aruncat ochii spre televizorul deschis pe-un program oarecare şi-am înţepenit!Era un documentar, n-auzeam ce spune, vedeam doar nişte frunze, nişte iarbă, un pic de cer şi-un fir de apă. Imaginile se foiau de colo colo iar eu rămâneam înţepenită, aproape în transă m-am apropiat de ecran şi-am aşteptat să vorbească reporterul.
Era România, un documentar despre Delta Dunării.
Acum, spuneţi-mi şi mie, cum e posibil să-ţi recunoşti ţara doar privind nişte frunze şi câteva fire de iarbă?
Pentru că face parte din noi, e matricea noastră genetică, e ca şi-n momentele când îţi recunoşti copilul de la distanţă, chiar fără să-l vezi bine, doar intuieşti.
De ce plecăm se ştie!
De ce ne-ntoarcem nu se ştie, dar se intuieşte că are legătură cu gusturi, cu arome, cu frunze şi cu fire de iarbă, cu aerul pe care-l respiri şi liniştita cafea băută în dimineţile de duminică alături de cei dragi.
Articol scris de Liliana Angheluță